Cine sunt eu atunci când scriu? — @belleartmovement

Cine sunt eu atunci când scriu? — @belleartmovement

Teodora Anghel

Ce stil maniacal de viață! Să te oprești în mijlocul evenimentelor doar ca să scrii un rând, un vers, două cuvinte. Să le spui celor din jur: “Le simt! Trebuie să le înșir acum!”, iar cu ochii bulbucați te apuci să scrii de zor, fără să vezi ce se întâmplă-n jurul tău. Apoi, când magia momentului trece, puțin pleoștit, exprimi: “A plecat! Și nu știu când se mai întoarce…” Rămâi cu gândul abătut la ceea ce crezi că ai pierdut, însă ți-e frică s-o forțezi să se întoarcă iar la tine. 
Cei din jur te privesc confuzi, cei ce te știu de mult te lasă-n pacea ta, iar cei nu înțeleg creația, te acuză a fi nebun. Care să fie adevărul, dacă nici tu nu știi cine ești? 

 Așa să fie viața unui scriitor? Un paradox între a trăi momentul și al imortaliza?

Copil fiind, visam la o viață boemă de scriitor, cu multe dineuri, iubiri arzătoare și sentimente ce nu-mi încap între coaste. Mă vedeam cu o mașină de scris în față, muncind de zor la un roman impregnat pagină cu pagină de emoțiile mele.

După mai multe insistențe am înțeles din sfaturile celorlalți că scrisul nu este o meserie, nu-mi poate pune decât tristețe pe masă. Însă, această tristețe ce-mi era promisă încă de la început nu s-a împlinit. Simt o melancolie aprinsă atunci când nu-mi pot expune cuvintele în afara gândurilor, iar când acestea ajung pe o coală de hârtie, îmi saltă inima de încântare și mă iubesc puțin mai mult. Poate că nu îmi place orice vers compus de mine, însă le simt cum nimeni altcineva nu ar putea și-mi vindecă sufletul cum niciun doctor nu ar reuși. 

Cine sunt eu atunci când scriu? Rămân aceeași fată cu dorințe arzătoare sau mă transform în scriitorul ideal la care visam? Nu pot să mai fac diferența dintre ce-mi doream și ceea am, îmi par una și aceeași acum, iar asta poate reprezintă un lucru bun. Ori, prin ochii unor oameni se reflectă adevărul și sunt doar o maniacă ce tânjește după durere. 

Într-un final, mă așez tacticos la birou, cu grijă să nu alung ideea. Să nu alung spiritul plin de inspirație ce-l simt cum mă cuprinde. 

– Ne întâlnim din nou! exclam în mod arogant.

 Apoi, degetele mele alunecă de la o tastă la alta dând naștere unor fraze lungi, spumoase. 

Nu știu cine sunt sau cine are dreptate în caracterizarea unei lumi întregi, însă știu că scriu pentru că doar așa mă simt eu, doar așa sunt împlinită.

IG Teodora: https://www.instagram.com/theflowerhope/

IG BAM: https://www.instagram.com/belleartmovement/

Share this post

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *


en_USEnglish