De-ar fi să uit… — @belleartmovement

De-ar fi să uit… — @belleartmovement

de Alexandra Ioniță

Televizorul arunca instantanee pe perete, luminând când și când expresiile lui Mark. Dacă nu ar fi fost asta, Xavier nu ar fi distins, poate, decât silueta încadrată de cele două ferestre. Cocoțat pe pervaz, și cu geamul larg deschis, tânărul simțea libertatea ploii cum îi pătrunde în nări, mireasma unui pisc de munte strecurându-se până în casa părintească. Doar o plasă deasă pentru țânțari îl despărțea de exteriorul clădirii și de ghivecele șterse, în care-și duceau zilele cactușii mamei, o varietate de culori și spini, toate amuțite de întuneric.

Xavier se prefăcea că-l privește pe Mark, însă de după el, lumina aurie a unui felinar se răsfrângea pe vegetația din grădină. Doctorul fixă cu intensitate frunzele tremurânde în bătaia apei și lucirile produse de lumină. Era ceva legat de întuneric, de stropii galbeni de lumină răsfrânși ca-n solzii unui pește, de mirosul de proaspăt și vară și de fulgerele care luminau cerul dinăuntru. Întorcându-se spre celălalt, observă cum îl fixa cu ochii pe jumătate închiși, cum mâna i se odihnea pe storul ferestrei, cum lumina îi adâncea trăsăturile și cum flashurile televizorului capturau într-o clipă portrete ce rămâneau întipărite pe retina lui Xavier.

–Iubesc ploaia, zise Mark dintr-odată, vocea abia acoperind zgomotul apei. E atât de simplu să iubești ceva ce înțelegi… Dar o urăsc în același timp pentru simplitatea cu care cade spre pieire. Atât de ușor se aruncă din nori pentru a se izbi de asfalt, un zbor lipsit de griji, de întrebări. Ce rost au întrebările când știi care ți-e destinația și că n-o poți evita? Și-apoi, înainte să clipești, e gata. S-a spart de țiglele caselor, de palme, de flori. N-o mai auzi decât bubuind într-o cadență ce poate sta drept ritm pentru un poet sau un compozitor. Ai ascultat vreodată cu atenție?

Cuvintele se stinseră în neant, iar bărbatul rămase cu privirea pironită de silueta celuilalt, asemenea unui căpitan de vapor prins într-o furtună, a cărui singură salvare este lumina unui far. În liniştea deranjată doar de bâzâitul electric al aparatului, se auzea picurând de pe streaşină. Plantele din grădină tremurau şi se scuturau sub bătaia uşoară a ploii, iar Mark îşi aminti de vorbele mamei sale care, cumva, reuşea să vadă după filtrele realității imediate o lume inaccesibilă celorlalți. Trecând printre lăstari şi trunchiuri viguroase, unduitoare, obișnuia să spună povestea florilor, care surâd îmbiate de ploaie, care dansează  pe o melodie neauzită, dar pe care ai fi putut și tu s-o auzi dacă erai cu adevărat atent.

Mark fusese orb la această renaştere mută, neasistată de simfonii sau de tablouri care să-i fie pe înţeles şi învăţase abia în timpul şederii sale în spital să se bucure de norii de pe cer, de ciclul lunii sau de briza ce apropia crengile bradului de fereastra sa. Acum, lumina artificială ce răzbătea dinspre televizor îi părea deranjantă cu fulgerele sale monocrome. 

–Ah, s-a tăiat cablul, murmură tot el și sări de pe pervaz să caute telecomanda.

Traversă încăperea, și ținând obiectul micuț în mâini. Încremeni în faţa ecranului, un dreptunghi ce nu mai afişa decât o nesfârşită alternanţă între tonuri de gri și puncte nestatornice, ce zburau de colo-colo ca particule şterse de polen purtate de înaripate zbârnâitore. În tot acest timp, Xavier se resimţea, după cuvintele lui Mark, parcă ieşit de sub apă sau dintr-o mare înceţoşată. Confesiunea sa, inocentă în aparenţă, îi trezise fiori reci pe şina spinării. Încerca să descompună sensurile, sau să le găsească el un rost, dar în minte deja i se porniseră semnalele de alarmă şi nu ştia cum să le amuţească. Pe toate? Pe rând? Să le ignore? Ar fi vrut să aleagă sensul cel mai inofensiv și mai pueril din vorbele sale.

Se răsuci pe călcâie doar pentru a-l găsi pe tânăr pironit pe marginea patului cu un chip inexpresiv, pierdut în ceva ce nu mai păreau gânduri, ci fantasmele în care Mark obișnuia să se zbată când uita să-și ia pastilele. Aşezându-se lângă el, nu spuse nimic, doar încercă să priceapă ce putea să se întâmple în acel timp în mintea sa. Îşi simţea corpul mai greoi decât de obicei, un efect întârziat al alcoolului, dar se lăsă în mrejele lui fără a avea încotro.

–Ce ziceam? întrebă Mark, întors pe jumătate.

Însă în loc de răspuns, Xavier privi telecomanda și apăsă butonul stacojiu. Camera se cufundă în beznă, până se obișnuiră cu lumina slabă ce pătrundea prin ferestre.

–Cred că voiai să faci asta, murmură totuși, ușor intimidat.   

Apropierea, care l-ar fi stânjenit până atunci pe Xavier, măcinat de rațiunea că făcea ceva eminamente greșit doar prin prezența sa în aceeași cameră cu celălalt, dispăruse, dacă nu în totalitate, cel puțin într-un procent în care considerentele sale deveneau ignorabile. Avantajul de care dispusese până atunci, cel al autocontrolului, îi fusese smuls oferit lui Mark într-un dezechilibru de șanse. Și, deși ar fi putut invoca orice motiv ca să se retragă, doctorul nu se clinti când mâna celuilalt îi ajunse pe obraz și-l trasă ușor distrat, detașat de însemnătatea gestului său.

–Te-ai gândit vreodată care e motivul pentru care ne plac poveștile? șopti Mark. Ne deschid orizonturi care nu există în afara lor, și până la urmă, nu au fost scrise și ele de oameni cu speranțe, așa ca noi? Te fac să te întorci întotdeauna la ele pentru că lumea lor e mai bună decât lumea noastră. Și ceea ce vrem noi, oamenii, pe lângă control, nu este uitare?

–Știi… Uneori aș vrea să înțeleg cum reușiți să vă duceți viața zi de zi fără să vă pierdeți în propriile romane, poate așa aș reuși și eu să învăț de la voi cum să uit că avem un sfârșit.

IG: https://instagram.com/cyanine.__?igshid=1elr38eljld67

BAM: https://www.instagram.com/belleartmovement/

EN: https://youarebelleart.com/2020/07/26/if-i-were-to-forget-belleartmovement-english-version/

Share this post

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *


en_USEnglish