De la mansardă — @belleartmovement

De la mansardă — @belleartmovement

Au trecut fix 40 de minute de când stau sprijinită de oblonul ferestrei, încercând să surprind ceva neobișnuit în mulțimea de oameni grăbită. Făcând abstracție de pisica albă ce stă pe taraba de fructe din josul clădirii, obiectivul camerei mele nu captează altceva în afara unui stol de păsări trecătoare și pe gemenii cu păr roșu din blocul de lângă.

Nu intenționez să mă mișc de aici prea curând, oricâtă căldură intenționează Soarele să-mi ofere. Ăsta e dezavantajul în a sta la mansardă, presupun. Dar îmi place aici, indiferent de cât de mult trebuie să lupt împotriva porumbeilor cazați, aparent, în camera mea. Îmi sunt de ajuns începuturile de zi de pe Amstel, privite din pragul ferestrei și plimbările cu telegondola din fiecare vineri seară, pentru a mă simți ca acasă. Uneori, muzica unui acordeon completează peisajul, iar eu mă găsesc stând întinsă pe pat, visând la propria-mi galerie de artă. 

Îmi aduc aminte că trebuie să ud florile. Mereu uit să am grijă de ele. Probabil de asta am și ales să stau singură. Podul în care locuiesc e deja arhiplin. Uitându-mă în jur, realizez că locuiesc într-o grădină botanică neîncăpătoare. Ce haos viu, îmi spun în sinea mea. Zâmbesc, trecând la următorul ghiveci, înlăturând ușor excesul de apă ajuns pe podea.

Fixez atent stativul camerei foto aproape de marginea încăperii, până pe după jgheab, puțin în afara lui. Vara, obișnuiesc să mă așez pe țiglele acoperișului în timp ce turiștii invadează bulevardul. E plăcut să-i privești, mai ales pe timp de seară, pe când fotografiile îmi ies cel mai bine. E ceva special în felul în care Amsterdamul își umbrește locuitorii, ceva care trezește în mine dorința de a surprinde până și cea mai mică mișcare a lor. Astăzi nu e cazul, însă. Norii și-au făcut deja debutul în scenă, iar în josul meu, viteza pașilor parcă a crescut și mai mult. Unde se grăbesc toți oamenii ăștia?

Rămân și eu agățată printre ei, în moleșeala ce-a cuprins ziua. Cu toate că sticla din spatele draperiei tinde să se aburească, eu rămân țintuită în loc. 

Plămânii mei cunosc pentru prima oară efectul de implozie, efect în urma căruia aerul a pătruns dincolo de aceștia, evadând în tot corpul, lăsându-mi aparatul foto să se izbească la picioarele. Relativitatea timpului îmi amorțea buzele cu fiecare secundă atinsă. Electricitate-n păr și piele. Gâtul mi-era mai uscat ca nicicând, iar mâna ușoară și cuprinsă de cârcei.

Mă sprijin cu toată forța rămasă în brațe și mă așez pe jumătate afară, sprijindu-mi capul de una din marginile de lemn. Privesc pierdută în urma acestui tren uman, accelerat la viteză maximă. Ce era să fie cu el? 

Poate că era vreun pictor al Stedelijkului. Avea ceva din culoarea șevaletului pe gât, iar din degetele-i subțiri, răsăreau pensule înfipte-n acrilice. Din coate îi curgeau șiroaie de vopsea lichidă, iar la spate avea o cârpă murdară, la fel de vie. 

Sau poate să fi fost un muzician? Nu, nu cred că era unul. Nu se arăta vreo urmă de instrument asupra sa, și totuși, le cânta păsărilor din înalt și bancurilor de pești din Amstel. Privindu-l în graba-i, aveai impresia că albul stolului îi era cor de îngeri în fața unui culoar de oameni prinși în capcana cotidianului. Cu toate astea, nu era un muzician. 

Un florar poate? Ținea lilieci albi în mâna stângă și ceva ce semăna cu boabele de cafea în cea dreaptă. Mergea drept de spate, ușor șarmant, iar așa, cu mustața-i întoarsă pe vârful degetului, semăna cu fiul buchetierei din colțul străzii. Să fi fost chiar el moștenitorului afacerii familiei? 

Avea iubită, faptul e cert. Iubea versul și nuvela deopotrivă, un triunghi amoros ce-i consuma nopțile și rezervele de coli albe. Le înșela pe amândouă, stând nopțile prin baruri, amețit de luna plină, recitând în singurătatea străzii câte o odă adusă muzelor universale. 

Partea monopolizatoare a prezenței sale era felul său de a merge. Asfaltul sfârâia în urma-i. Pavajul nu mai era același, iar semafoarele se stingeau concomitent de-a lungul amprentelor sale. Șireturile îi erau strânse într-o melancolie oarbă, senzație ce reușea să-i potolească gândurile alerte.

Cât de apăsător este, de fapt, pasul celui ce pășește pe stradă? Pasul celui ce cunoaște lumea pe dos, în detrimentul evoluției, în care soarele răsare pornind din vest și apune în ochiul minții? Există, oare, vreo simetrie între mers și găurile negre? Două soiuri diferite, roade ale aceluiași vid în continuă extindere. Câte nu absorb amândouă în drumul lor către marginea lumii? Și cât lasă în urmă? 

Dacă am putea despica pasul acestui individ în mai multe părți distincte între ele, am descoperi praf de asteroid și pete de lavă vulcanică. O autopsie a adevărului ascuns în umblet. Nici mai mult, nici mai puțin. 

Mersul unui scriitor este atipic, plin de probleme aparent catastrofale, în centrul cărora soluția este însuși omul. Din talpa unui scriitor răsar trandafiri spinoși, muguri și castane, iar pe când străzile-s îmbibate-n ploaie, el lasă în jur un culoar de ceață asfixiantă. De-i vei acoperi urma cu a ta, vei simți în juru-ți pământul și timpul vibrând la unison.

Scriitorul nu face sport, dar aleargă adesea după autobuz. Odată cu el, o fac și toate gândurile rămase din ziua precedentă. I s-au lipit de talpă precum mucurile de țigară abandonate în rămășițele timpului. Dar când scriitorul se odihnește, pasul îi e vast și amplu. Întins cât să străbată trei țări cu gândul și suficient de rapid încât să-l poarte înapoi în pat, atunci când somnul sosește în cameră. 

Scriitorul nostru poartă măsura 42 la pantofi, dar nu îi e frică să meargă desculț.

Dar nu totul e ceea ce pare și este posibil ca eu sa mă înșel. Poate că era un simplu actor grăbit către sala de teatru, actor al cărui rol principal era cel de artist indescriptibil. Ce mai contează ce fel de? Un artist. Un plimbăreț pe stradă, un sculptor denigrat, un balerin însetat de aplauze. Sau un om simplu. Dar ce frumusețe capătă simplitatea în ziua de azi! Și ce contur sclivisit a mai primit acesta din partea Amsterdamului! Obiectivul meu nu a apucat să-i surprindă, totuși, umbrele despre care vă spuneam mai-nainte. Cum ar fi putut, însă? Aici vorbim despre un accelerat uman. 

Amsterdamul își începe poveștile abia de-acum. Luna e deja sus, iar eu mai am de făcut câteva instantanee. Mă dau jos din mansardă, lăsând ferestrele larg deschise. Mirosul de lilieci albi e încă aici și sper să nu dispară prea curând.

IG: https://www.instagram.com/belleartmovement/

Share this post

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *


en_USEnglish