Încă o treaptă — @belleartmovement

Încă o treaptă — @belleartmovement

de Teodora Anghel

 Mă uit în sus la sutele de trepte ce m-așteaptă să le urc, fără să pot zări capătul. Clădirea albă, simplă, fără niciun detaliu artistic îmi lasă un gust amar și nu-mi sporește curiozitatea de a o explora. Chiar aș putea spune că nu mă atrage deloc și îmi nutrește o repulsie față de drumul pe care trebuie să îl încep. Îmi ridic privirea încă o dată cu speranța ca treptele să fie mai puține, însă tot ce văd este același abis fără sfârșit. Din nou și din nou, etaj după etaj, un nou set de trepte.

 Dacă aș rămâne aici mi-ar fi mai rău decât dacă m-aș opri la jumătate. Fără nicio ușă, niciun geam, voi rămâne singur într-o încăpere albă. Și de la atâta alb, gândurile mi s-ar întuneca și totul s-ar pierde. Aș începe să mă tem de trepte și să-mi trăiesc veacul pe o podea nemăturată, la un pas distanță de ceva mai bun. Dar dacă-aș sta așa măcar vreo lună, două, mi-ar deveni un ideal și n-aș mai vrea nimic mai mult. M-aș bucura doar să privesc aceste trepte și să nu mă mai gândesc la ce ar fi putut să fie. Mi-aș spune singur: „Mi-e mult mai bine, sunt eu sigur!”

 Și îngrozit de acest gând m-am avântat spre prima treaptă, urcând grăbit primul etaj. N-am observat decât cum inima-mi pulsa în piept de la efort și de la teamă. Cu gândul că am reușit să scap din propria capcană, am expirat puternic toate gândurile ce m-ar putea ține în loc. Mi-am permis să-mi răresc pasul și să observ dacă se schimbă ceva în jurul meu, însă acel alb infinit părea să mă urmărească peste tot. Să fie tot drumul la fel? Dacă știam, poate că nu mă mai încumetam să trec de prima treaptă.

 Însă, îmi continui drumul și văd mai sus o sclipire vagă. Urc entuziasmat și încerc să descopăr sursa acesteia, dar pare că se îndepărtează tot mai tare. Nu știu de cât timp urc și nu știu cât mai am în față. Aș putea să mă opresc chiar aici, poate chiar să cobor.

 Câțiva pași greoi se aud venind de sus. Dar cum e posibil? Mă opresc și aștept să văd ce anume îi poate provoca. Pe balustradă zăresc odihnindu-se o mână mare cu degete butucănoase. Alunecă ușor în jos și se apropie tot mai mult de mine. În fața mea se pironește un bărbat în vârstă cu barba lungă.

–  Cobori? Dar de ce? Ce se află la capăt? întreb mirat.

– Nu-i nimic de văzut acolo sus, e doar o pierdere de timp. Numai de-aș mai reuși să ajung jos, acolo e cu adevărat un rai.

– Jos? Cum e posibil? Nu e nimic acolo.

– Întocmai, răspunde bărbatul nonșalant.

– Vii de sus… sigur ai trecut pe lângă sclipirea ce se zărește de aici, ce este?

– Sclipire? E doar o fereastră idioată. Nimic de văzut, copaci și cer peste tot. Îți spun, întoarce-te acum cât mai ai timp. Nu-ți pierde viața încercând să urci toate treptele astea.

 Însă, eu deja plecasem de lângă bărbat. O fereastră… Ce ar trebui să fie și asta? Mintea îmi este mai confuză ca întotdeauna, dar știu că am pentru ce lupta. Locul meu nu e înapoi în casa scării, când acolo sus sunt lucruri pe care nu le cunosc. Poate chiar alte persoane cu care aș putea sta. Aproape alerg  pe trepte, căci nu mai am răbdare să văd ce mă așteaptă acolo.

 Mă simt mult mai obosit ca atunci când am pornit la drum, dar știu pentru ce lupt, iar voința este mult mai mare. Nu mă așez nici măcar o clipă și-mi amân odihna pentru momentul mult așteptat. Dar pasul îmi devine tot mai greu și mă chinui să urc încă o treaptă.  

Belle Art Movement pe Instagram: https://www.instagram.com/belleartmovement/

Belle Art Movement pe Facebook: https://www.facebook.com/belleartmovement

Teodora: https://www.instagram.com/theflowerhope/

Share this post

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *


en_USEnglish