Incandescent — @belleartmovement

Incandescent — @belleartmovement

  de Aurelia Spînu

Gaius Plinius avea doar 17 ani pe când Vezuviul a început să erupă. Măreția unui munte s-a transformat în doar câteva ore într-o tragedie de proporții, în care peste o mie de oameni și-au pierdut viața. Atât orașul Herculanum, cât și Pompeii au fost înghițite de lavă, întemnițând cu acestea acele suflete de piatră care fac umbră locurilor și astăzi. 

Nu pot să nu mă întreb ce a simțit tânărul Gaius în noaptea aceea… era copleșit, oare? Speriat? Căci știu sigur că eu aș fi fost. Scenele acelei seri, undeva în Golful Napoli, erau epopeice nu doar pentru un tânăr italian al locului, ci și pentru o întreagă națiune, reamintindu-ne încă o dată că balanța se înclină mereu în favoarea naturii atunci când vine vorba de măsura puterii.

Straturi largi de flăcări luminau multe părți ale Vezuviului; lumina și strălucirea lor erau mai vii în întunericul nopții… era acum lumina zilei în alte părți ale lumii, dar acolo întunericul era mai întunecat și mai gros decât în orice noapte.

(Descriere extrasă dintr-una din cele două scrisori redactate de Gaius către Tacitus.)

1280px-Karl_Brullov_-_The_Last_Day_of_Pompeii_-_Google_Art_Project.jpg
Ultima zi a orașului Pompeii. Pictură de Karl Brullov, 1830-1833

Brullov a reușit să surprindă ultimele momente în care Pompeii încă mai respira: cerul tuna, iar marea părea să se rostogolească și să se deplaseze dincolo de țărmurile sale, preschimbându-se într-un tsunami mult prea firav, însă. Pământul se cutremura ca-n momentul facerii, iar viața aluneca încet din privirea oamenilor. Speranța se stingea în ei, singurul lucru rămas aprins fiind focul care nu înceta să se împrăștie. Isteria își făcea loc cu ușurință în aerul negru, umplând plămâni cu funingine și golindu-i în țipete surde. Protectorii înălțați pe clădiri priveau la ei, mai cald ca oricând, lăsându-se pradă flăcărilor înălțătoare și rugăciunilor înfundate. Bărbați și femei purtând coroane din trandafiri spinoși, copii și animale deopotrivă, cu toții aveau să se transforme în capodopera Vezuviului, suvenire prinse-n lanțurile eternității.

Furia s-a revărsat, lăsând în urma-i un tablou neșlefuit, pictat în nuanțe de gri și durere. Anul 79 a adus cu sine pierderi uriașe și o istorie demnă de luat în considerare, dar, privind în urmă, putem descifra acele mângâieri tipice unei frumuseți incandescente.

Preluat din natură, acest soi de frumusețe reprezintă un focar al vanității absolute, felinarul ce luminează căile unui suflet deja întunecat. Efemeritatea este un atribut despre care nu discutăm în acest caz, precum și imuabilitatea, aceasta fiind servită în fluxuri variabile și interpretative. Incandescența tinde să ia forma vasului prelins de frumusețe, nefiind altceva decât puritatea preschimbată în venin. În cantități nepotrivite, arde până și cea mai fină pană. Este criptică, sfioasă la-nceput și sfidătoare, mereu misterioasă, dar niciodată lașă. Imprevizibilă și afrodiziacă, este greu de atins, dar plăcut de privit. Frumusețea înseamnă putere, dar puterea nu este totul.

Toate acele artificii ale Vezuviului au fost mortale pentru o parte din noi, însă doza de incandescență din povestea asta îmi acaparează atenția cu totul: gândiți-vă la ceva atât de fascinant pentru ochiul uman, dar atât de nociv pentru viață. Natura și-a împrăștiat darurile în doze de vânt suflând pene răsfirate, valuri în nori și lacrimi de foc. Piatra rămasă în urmă este un simbol, o metaforă dacă vreți, pentru arma ascuțită pe care natura o poate manevra oricând, iar cerul albastru un semn că vremurile pașnice precedă întotdeauna.

Precum cuibul de lavă sculptat la poalele Vezuviului, așa își poartă omul sufletul înăuntrul său, strâns înfășurat, dincolo de vederea celorlalți. Incandescență arsă sfârâind pe luciul lunii din lac – o ultimă oglindire a civilizației apuse. Sub gheara muntelui stau îngropate suflete ca al meu și ca al tău, mușchi și oase ghidate de o rețea caldă de sânge, irisuri triste și vise care nu au mai apucat să privească pentru o ultimă dată cerul înstelat.  

Natura reprezintă frumusețea puritană, ale cărei limite trebuie întotdeauna respectate. Incandescența sa apare ca urmare a neglijenței, iar puterea ei este de necontestat. Oamenii nu își vor putea vreodată depăși condiția într-atât de mult încât să egaleze marele glob cu viață în care trăim. 

IG: https://www.instagram.com/spn.aurelia/

IG: https://www.instagram.com/belleartmovement/

Share this post

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *


en_USEnglish