Incendiul Păsării Phoenix — @belleartmovement

Incendiul Păsării Phoenix — @belleartmovement

Încă simt mirosul de vanilie arsă imprimată pe scrisorile tale, precum și conturul fiecărui sigiliu crestat în semn de semilună verzuie, asemenea ochilor tăi.

Mă petrec singură printre vechile amintiri rămase în casa asta goală. Un soi de pedeapsă sisifică, la care mă supun inconștient. Îmi ațintesc privirea către oglinda din colțul biroului, acoperită, în parte, de-un cearceaf de pânză crem, ușor boțit în capete. Nu e nimeni în jur să mă judece… nimeni. Inevitabilul contact vizual e urmat de un oftat prelung ce străbate încăperea, în timp ce zgomotul produs de singura pereche de pași din casă devine din ce în ce mai vag, din ce în ce mai scăzut. Îmi propun să-mi pierd trupul printre prelungirile ușilor, pe după cotiturile holului de marmură, în lungul podelei de lemn putred. Nu pot, însă. Cunosc prea bine-mi locul.

Stejarul din fața casei e prea bătrân pentru o conversație ca-n zilele vechi, însă el, în muzica frunzelor ghidate de briza sfârșitului de vară, în firava răceală a lui septembrie, acompaniat de umbra frunzelor rămase – el, singur pe strada asta pustiită, deține cheia cufărului cu povești de viață și secrete, precum și nostalgia timpurilor trecute, în care îți asculta până și cele mai delicate ofuri.

Ocolesc cu privirea stâlpul de electricitate acostat în capătul stâng al drumului, până spre pragul casei. Îmi fac curaj să parcurg încă o dată vechea-mi oază de alienare.

Semicercuri de pași împleticiți se adună în urma-mi, secundați de proiecții fine, dar fantomatice și, uneori, de replici acide venite din dormitor, fragmente din ultimul nostru dialog. Pare-mi-se acum, puțin mai mult șoptite.

Clapele pianului mă invită în hol, alături de stânca din fața-i – un taburet pretins, din rocă abruptă. Am să înfrunt înălțimea muntelui și am să mă arunc din înaltul notelor, până ce voi pluti cu fața în jos, deasupra acestui ecou sec. O cădere liberă și eliberatoare ține în suspans o casă întreagă, până ce, cu o ultimă atingere copleșitoare, partitura se termină.

Se lăsa ușor întunericul pe când eu eram pornită prin tunelul rubiniu al cerului. Afară, în grădina din spate, găsesc ultimele rămășițe ale prezenței tale. Un haos curmat de eventualul tău abandon. Mă ghidez după șirul de chibrituri stinse, risipite pe pământul moale, până ce ajung la felinarul pe gaz al bunicului tău. O ușoară lumină îmi atinge obrazul, pe când mă împiedic de o cizmă de cauciuc fără pereche. Aproape de roaba și stropitoarea de lângă arbust, pe o scândură ce servește drept masă în acest peisaj încurcat, stă vechea ta vioară. Scântei de foc aprinse răsar din ea în bătaia Soarelui muribund. Arsura ce o înconjoară mă face să mă întreb unde i-ar putea fi arcușul. Fost-a el o victima în acest război de foc și amintiri?

Vechea noastră seră de flori, inspirată din stilul victorian al secolelor trecute, mă așteaptă tăcută, undeva în semiîntunericul lui august. Geamurile-i sunt verzi și ușor aburite, crăpate pe alocuri, și acoperite de ghivece murdare în pervaz și rugină la obloane. Pe marmura murdară se pot distinge însemnele trecutului nostru. În coșul bicicletei mele vechi, cu frâne stricate și spițe îndoite, încă se mai găsește buchetul de lavandă uscată, lăsat acolo cu ani în urma. Nici până astăzi nu a izbutit să cunoască o vază. O dună de nisip ridicată de vânt mă face să mă cutremur în ușă. Înaintez cu grijă, în timp ce-mi fac cale printre scaunele de fier forjat și plantele paralizate.

Mă las ușor în jos, sprijinită fiind de unul dintre stâlpii de susținere ai serei. Așa mi-e bine. Măcar acum sunt la același nivel cu sufletul. Restul filmului se derulează în mintea-mi și nu pot să nu recunosc că, ghemuită aici, printre fosilele unei vieți anterioare, gândul că noi doi am putea împărți același destin mă face să înghit în sec. Derutată și ușor panicată, deconectată de la real, prinsă între gânduri și lucarna din tavan, ajung să mă aud vorbind singură: Ce mai caut aici? Nu era clar că eu sunt arcușul din poveste? Sunt și trebuie să rămân pierdută. Vioara a ars de mult, și, din păcate, nu singură. I-a rănit pe toți cei care-i ascultau muzica, fiece ureche, fiece timpan implicat în altercația acestor coarde disfuncționale.

Nu am nevoie de un cimitir de flori ca să știu că trebuie să plec. A fost o greșeală să mă reîntorc. Printre cioburi și praf, între vechile sertare din dulapul de lemn, răscolesc după o foaie. Un ultim bilet pentru un ultim mesaj.

Tremurând ușor, reușesc să înșirui următoarele cuvinte pe colțul de foaie mânjită:

Am fost aici și am privit din nou rozul cerului, așa cum o făceam altădată. Aici, lângă tine. Știu că ești undeva primprejur, ascuns fiind de consecințele alegerilor tale. În aer e risipit un miros subtil de lumânare stinsă și… de dor aprins. Azi am asistat la un incendiu ca o arșiță interioară. Devora tot în jur. Sunt bine, nu-ți face griji.

Să-ți bandajezi rănile.

– femeia cu aripi de Phoenix

Mă ridic încet, copleșită de amorțeala ce a pus stăpânire pe membrele mele. Arunc o ultimă privire în spate, în timp ce închid cu grijă ușa. Simt o pereche de ochi privindu-mă atent, însă nu-i dau importanță și las biletul în bătaia vântului. Plec, dar oftatul din urma-mi nu-mi aparține.

IG: https://www.instagram.com/spn.aurelia/

Share this post

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *


en_USEnglish