Necunoscutul de pe stradă — @belleartmovement

Necunoscutul de pe stradă — @belleartmovement

Teodora Anghel

În fiecare seară locuitorii îl priveau cum se plimba alene pe străzile aglomerate. Fără să fie conștient de ceva din jurul său. Ca o fantomă ce bântuia orășelul lor liniștit. Mulți șușoteau atunci când trecea pe stradă cu acele haine elegante, care nu se mai purtau în vremurile noastre, mergând mai mult în zig-zag, decât în linie dreaptă. Fracul era negru și avea la spate două aripi, completându-și ținuta cu un joben din fetru în aceeași culoare. Bărbatul părea să aibă în jur de patruzeci de ani și se plimba pe aceste străzi tot cam de atâta timp. Nimeni nu îl știa și nici nu aveau curajul să-i adreseze vreo întrebare. Postura acestuia inspira respect și totodată teamă. Privirea îi era întotdeauna ațintită înainte, în zare, asupra unui obiect pe care nu-l mai vedea nimeni altcineva, în afară de el. 

– Ia uite nebunul cum merge pe mijlocul drumului!

– Eu am auzit că face parte din mafie! D-aia poartă și hainele astea fandosite și demodate. 

Oamenii aprobau la fiecare presupunere și încercau să caute cât mai multe variante. Una dintre ele trebuia să fie cea corectă. Este păcat, totuși, că niciodată nu vor afla adevărul gol. 

Bastonul din lemn se termina în podul palmei cu un cap de elefant, a cărui trompă se vedea printre degetele lungi ale bărbatului. Sunetul era inconfundabil și devenise o marcă a acestui personaj misterios. Odată cu apariția acestor bătăi în asfalt, toată lumea amuțea. Era o liniște deplină, întreruptă numai de șoaptele celor mai curajoși, însă tonul coborât trăda și frica acestora. Bărbatul necunoscut nu avea cum să-i audă, nu se apropia de ei și niciodată nu se oprea în loc. Lucru ce-i făcea pe locuitori să răsufle ușurați.

Cei mai curajoși și curioși copii încercau mereu să-l urmărească, din depărtare, motiv pentru care îl pierdeau din vedere și nu reușeau niciodată să afle unde locuiește acest personaj ce stârnește atât de multe întrebări. 

Straniu era felul în care nu părea să îmbătrânească vreodată. Chipul său era deja brăzdat de câteva riduri și avea o mustață neagră, mereu aranjată. Însă, exact sub același aspect se plimba și cu zece ani în urmă, cu douăzeci, ba chiar cu treizeci de ani în urmă. Cine mai știa cât timp trecuse? De sub joben nu i se zărea niciun fir alb răzleț, iar pielea parcă mai mult întinerea.

– Cu adevărat ciudat e omul ăsta!

Însă, oamenii nu sunt atât de atenți pe cum ar crede, iar într-un moment de rătăcire, bărbatul se pierde pe o străduță neobservată. Își continuă drumul singur, fără vreun curios pe urmele sale și intră într-un conac uriaș, pe care oamenii de rând îl considerau părăsit de mult. Își lasă tacticos jobenul și fracul la intrare, îndreptându-se, după aceea, spre bibliotecă. 

Pe un divan tapițat cu catifea roșie stătea o femeie cu o rochie lungă închisă la culoare. Aceasta era captivă în vrăjile cărții pe care o ține într-o mână. Părul său negru, împletit într-o coadă lungă, îi venea peste umăr, iar unele șuvițe rebele îi cădeau peste ochi. Acei ochi pe care bărbatul i-a iubit din prima secundă în care i-a zărit. Era mult timp de atunci, însă acel albastru liniștit încă era culoarea lui preferată. 

Ea îl zări într-un final și lăsă cartea deoparte. 

– Dragule, de ce continui să te plimbi pe afară?

– Îmi place să ascult gândurile pe care le au despre mine. E ca un joc, spuse bărbatul râzând, doar că nimeni nu a ghicit răspunsul până acum. De asemenea, mă relaxează să iau câte o gură de aer uneori. 

– Întotdeauna ți-au plăcut mundanii! conchise femeia râzând.

BAM: https://www.instagram.com/belleartmovement/

IG Teodora: https://www.instagram.com/theflowerhope/

Share this post

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *


en_USEnglish