Nu mi-am dorit să fiu poetă — @belleartmovement

Nu mi-am dorit să fiu poetă — @belleartmovement

de Aurelia Spînu

Nu mi-am dorit să fiu poetă. Nu, nu așa mi-am imaginat că va fi.

Mi-am dorit să fiu contabil, să rezonez cu lucrurile fixe. În matematică, certitudinea calculelor nu poate fi nici subiectivă, nici nuanțată. Mi-am dorit să am siguranța zilei de mâine, să duc o viață anostă și plictisitoare de birou, care s-ar fi dovedit a fi tare rentabilă și perfectă pentru adaosul de capital necesar bunei funcționări a economiei. Știu, deja v-am pierdut. O astfel de bazaconie scria și într-un anunț pentru locuri de muncă în domeniu. Bizar, într-adevăr.

Nu mi-am dorit să fiu poetă, și ca să fiu sinceră, o bună parte din viața mea am fugit de tot ce înseamnă artă și substrat, fiindcă îmi era prea frică să descopăr ce e dincolo de pâcla de litere, note muzicale și șevalete îngreunate. Acest soi de mister și revoluție era prea mult pentru un copil crescut în doctrina unei societăți în care nu trebuia să ieși în evidență prea mult, dar asta este o discuție pentru altcândva.

Nu mi-am dorit să fiu poetă, dar cred că sunt una. Sau poate că nu, sunt doar pe jumătate poetă. Sunt prinsă în cârlige strânse, pe sârma a cărei lungimi  societatea își zvântă cele mai de preț opere. Nu știu, însă, dacă ar trebui să mă usuc odată cu vântul, sau în tandem cu Soarele.

Când am realizat prima dată că vreau să scriu, eram convinsă că voi avea o idilă cu proza. Nu am să vă mint, ea este și va fi mereu acel lucru spre care aspir și în care îmi pun speranțele că voi excela cândva, însă poezia este firescul cu care rezonez fără să vreau, într-o simplitate dulce-amară.

Și cu toate acestea, oricâtă pasiune aș fi avut pentru scris, oricât de mult aș fi lucrat și editat textele, uneori aveam impresia că scrisul nu doar că nu mă tolera, ci și că, dacă ar fi putut, mi-ar fi înfipt cuvintele înapoi în gură și m-ar fi înscris în prima facultate de profil real. Asta nu s-a întâmplat însă, și, ușor-ușor, ne-am acomodat unul cu celălalt. Ne-am urât, ne-am iubit, ne-am spus secrete reciproc, ca mai apoi să le dăm uitării și, spre sfârșit de tot, am început să ne tutuim. M-am oprit, în sfârșit, din a-l renega.

Scrisul a devenit treptat un confident de nădejde și un bun medicament pentru anxietate. A devenit ceva normal, deprins în rutină, a devenit un cadou, un mesaj, un rămas-bun, o poezie pentru un alter ego – aproape orice.

Îmi aduc aminte cu amuzament de perioada în care țineam pentru mine pasiunea asta. Nu din egoism, ci dintr-o frică aproape nefondată față de percepția oamenilor asupra mea. Nu mă înțelegeți greșit, aici nu mă refer la critică, ci la ce ar fi crezut cei din jurul meu dacă m-aș fi autointitulat o scriitoare, o poetă, sau mai rău, o artistă. O întreagă epopee, vă puteți da seama. Confirmările care contează au apărut într-un final, iar restul nu a mai contat.

Sunt o poetă, oricât de ciudat ar suna asta. Sunt o artistă, oricât de greu de crezut ar fi. Nu pentru că eu am ales această fațadă a lumii, nu. Presupun că există un soi de menire în asta, indiferent de sursa de la care a pornit.

Nu mi-am dorit să fiu o poetă, dar am acceptat și însușit acest dar. Uneori, mă înec în propriile-mi idei, în confuzie și versuri haotice, așa că am să vă cer iertare dacă v-am acoperit privirea cu ambiguitate. Acest voal nu e potrivit pentru toată lumea.

Îmi doresc să scriu în continuare, să fiu persoana care trebuie să fiu. Urmați-vă simțul interior și pasiunile, iar astfel veți descoperi propriul adevăr.

*Îi mulțumesc domnului Freddie Mercury pentru că m-a acompaniat pe întregul timp al mărturisirii mele. Sunteți minunat.

IG: https://www.instagram.com/spn.aurelia/

IG: https://www.instagram.com/belleartmovement/

Share this post

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *


en_USEnglish