Poezie în mișcare — @belleartmovement

Poezie în mișcare — @belleartmovement

by Andreea Ștefănescu

“A dancer dies TWICE ~ once they stop DANCING, and this first death is more painful.” – Martha Graham

Cititorule, lansez această provocare către tine: caută-ți propria întrebare fără de răspuns, caut-o bine, în adâncul tău, întrebându-ți fiecare celulă și fibră a corpului. Găsind-o, vei merge garantat în aventura găsirii marelui răspuns.

Conștiința mă tot întreabă ce ne-am face dacă nu am iubi nimic pe lumea asta? Trăind fără nicio aspirație, fără niciun vis, fără niciun moment ancorat între timp și spațiu, un moment care să ne facă să mergem mai departe în fiecare zi… Universul ne oferă o infinitate de vise de care ne putem agăța, iar eu m-am agățat de tine, dansule.

Durează o secundă să deschid sertarul amintirilor, sertar ce se vrea a fi mai mult un dulap întreg, pentru a retrăi acele momente ale copilăriei, nu demult apuse. Un număr covârșitor de persoane se referă la dans ca la o aruncătură de mâini și picioare în neant, ceea ce, în esență, chiar este, însă el, pentru mine, reprezintă o artă. Mi-este în sânge. Dansul este viață.

Îmi este alinare, deoarece mă ascultă și mă simte așa cum și eu, la rându-mi, o fac. Hrană a sufletului, el este partenerul adâncit în reflexia și ritmul pașilor mei. Mă urmărește zi și noapte, oră de oră, precum Luna și Soarele,  strecurându-se printre cele mai simple lucruri ale vieții. Dar dansul îmi este și regret. L-am abandonat pe când aveam cea mai mare nevoie unul de celălalt, timp de mulți ani, până când mi-am dat seama că sufletul meu secase de dorul său. Anii de liceu au trecut, urmând ca un nou capitol să prindă rădăcini, odată cu începerea facultății. 

 Un sentiment ciudat mă învăluie odată ce pășesc în sala proaspăt aerisită. Îmi reglez respirația – inspir și expir de parcă ar fi prima oară când fac asta. Închid ochii pentru un moment, iar întunericul de sub pleoape se transformă în lumina orbitoare a reflectorului central din sala de spectacole a Palatului Copiilor. Începe muzica: mă încălzesc și mi se arată coregrafia o dată, de două ori, de trei ori. Numărând nesfârșitele opturi, mă cuprinde frica și-mi spun:

– Unu!

Doamne, de când nu ai mai trăit asta!

– Doi!

Privește-te în oglindă, nu în pământ!

– Trei!

Oh, ai greșit pasul, în fine…

– Patru!

Ce urma după?

– Cinci!

Ok, concentrează-te!

– Șase!

Vezi că nu te sincronizezi!

–  Șapte!

Deja ai obosit?!

– Opt!

Ce s-a întâmplat cu tine?

La sfârșitul primului antrenament, după cinci ani de zile, am izbucnit în plâns, realizând că în tot acest timp, l-am abandonat… așa că el m-a uitat. Însă lucrurile nu au rămas așa.

Conturile s-au reglat acum, ne-am împăcat, iar împreună suntem mai puternici ca niciodată. Ne amintim seară de seară de copilărie, de cum am călătorit împreună, de cum am iubit și ne-am iubit. Ne aducem aminte de fiecare greșeală făcută din neatenție, urmând ca toată echipa să repete coregrafia din cauza mea. Evoc încă o dată zilele când aveam spectacol, iar eu și mami întârziam mai de fiecare dată. Ne amintim de momentul când m-am împiedicat și mi-am dat sângele în genunchi, fix înainte de o filmare în direct; îmi și imaginez cum se uitau telespectatorii la o fetiță cu lacrimi în ochi, gata să izbucnească în râs în orice clipă. Da, acea fetiță eram chiar eu. Fiecare spectacol cu casa închisă mi-e întipărit în minte, precum și reușita mea de a-mi găsi, în toată marea aceea de oameni, familia. Nu se sfiau niciodată sa mă încurajeze, și o făceau așa cum doar ei puteau.

După minute bune de visare cu ochii deschiși, ne amintim și de toate obstacolele peste care am trecut, mai greu sau mai ușor. Fiecare antrenament prelungit până târziu în noapte, marcat prin căzături ale căror cicatrici le voi purta etern; fiecare picătură de sânge, lacrimi și transpirație ce s-au scurs pe parchetul distrus al sălii, fiecare pauză în care îmi schimbam bandajele în timp ce lăsam oglinzile sălii să se dezaburească. Și nu regret nimic. Iar acum, aflându-mă din nou aici, îmi răsună din nou nesfârșitul opt:

– Unu!

Capul sus, cade coroana!

– Doi!

Privirea înainte, copil fericit!

– Trei!

Acum îți place ce vezi în oglindă, așa-i?

– Patru!

Ai grijă, urmează mișcarea de care te plângi că nu-și iese nicicum!

– Cinci!

Vezi că s-a putut?

– Șase!

Acum urmează mișcarea aia care îți place ție!

– Șapte!

Uite cum se uită antrenoarea la tine!

– Opt!

Sunt mândră de tine!

O beție de cuvinte presărată cu praf de stele, așa cum ar spune un om foarte aproape sufletului meu; doar așa pot descrie această înșiruire de gânduri și emoții. Dansul reprezintă pentru mine o întrebare, cât și un răspuns. Dansul este misterul, cât și soluția. Dansul este o incertitudine ale cărei riscuri mi le asum. Dansul este totul.

IG: https://www.instagram.com/stormyseafoam/

Share this post

Comment (1)

  • Despina Beer Reply

    Felicitari Andreea! Lasa-te purtata intotdeauna de frumusetea miscarii si transform- o in zborul tau.

    April 3, 2020 at 11:34

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *


en_USEnglish