Ultimul tău cântec — @belleartmovement

Ultimul tău cântec — @belleartmovement

Teodora Anghel

Înainte să se distrugă lumea mea, îmi auzeam părinții cum șopteau atunci când rămâneau singuri și cum mama plângea de cele mai multe ori. Tata o liniștea și îi spunea că totul o să fie bine, dar eu nu înțelegeam despre ce vorbeau.

 Eram pe ulița dintre case când s-a întâmplat. Alergam împreună cu câțiva copii de la școală după un cățeluș rătăcit, care schelălăia extrem de tare. Parcă știa ce avea să se întâmple și se temea. Noi chicoteam și nu ne băgam în seamă părinții atunci când ne strigau să ne întoarcem în case. Ne apropiam în fugă spre clădirea cu multe etaje de la capătul străduței atunci când a început să se audă un vuiet. 

 Mi-am auzit mama țipând din spate, așa că m-am întors și i-am făcut cu mâna. În timp ce alergam spre ea s-o iau în brațe, pământul s-a cutremurat, trândindu-mă pe jos, iar zgomotul m-a asurzit pentru câteva clipe. Mama a țipat din nou, însă nu reușeam să o mai văd prin praful ce se ridicase. Auzeam pe cineva plângând, mulți urlau, iar restul se rugau cu voce tare. Coatele și genunchii mă usturau, iar gura și nasul le țineam acoperite cu mâna. 

 Străzile care odinioară erau pline de oameni și bazare, acum sunt scufundate în moloz. Bazarele sunt distruse, iar clădirile pe jumătate dărâmate. Privesc în sus și văd cum plăcile de beton ale unui bloc atârnă amenințător spre mine. Încă se țin de ceea ce au fost cândva.

 Brusc, îmi întrerup gândurile și văd unde mă aflu. Într-un subsol ticsit cu diverse lucruri, care probabil că nu o mai duce mult. Îl văd pe Zair, bătrânul care ne-a adăpostit, foindu-se pe scaunul său, apoi ridicându-se brusc, se duce până la unul dintre rafturi. De acolo ia un obiect, pe care mi-e greu să-l deslușesc în întuneric și se întoarce pe scaun.

 Bătrânulpune în poală un zither și începe dibace să ciupească corzile acestuia. Sunetele sfidează liniștea din jur și-mi bucură urechile. Mi-era dor să aud din nou aceste note melodioase, pe care și tata obișnuia să mi le cânte în timp ce-l acompaniam la tobă. Bărbatul își închide ochii și se onduiește după ritmurile pe care le creează, de parcă nimic nu ar mai fi rău în jurul său. 

– Ți-ai pierdut mințile, unchiule? Ascunde chitara. Or să ne găsească dacă mai facem zgomot! zice tatăl meu speriat.

– Fiule, deja suntem morți, nu mai bine ne bucurăm încă puțin? 

Bătrânul mai cântă câteva note în surdină, apoi pune zitherul pe podea, sprijinit de perete. Simt că liniștea aceasta prevestește ceva rău. Recit o rugăciune, dar gândurile mi-s deja negre și încețoșate. Văd în fața ochilor aceleași scene macabre în care trăiesc zilnic, fără scăpare. 

 Vreau să-i spun și tatei ce gânduri am, însă știu că l-ar fi întristat mai tare, așa că-mi abțin vorbele și-mi pun capul pe genunchii strânși la piept. Simt cum mintea-mi trece încet în lumea viselor, când, un zgomot puternic ne alarmează pe toți. 

Tata era deja în picioare, cu fața albă ca varul.

– Ne-au găsit! șopti el plin de teamă.

 Chipul îi e senin, împăcat cu soarta lui. Cu pași domoli, Zair se apropie de ușă și ieși. Se aud câteva urlete, cuvinte lătrate spre el, apoi un rând de gloanțe se descarcă. Tata mă strânge de mână și-mi spune să nu mă tem, să mă gândesc la un loc frumos, în care mi-aș dori să fiu. Mă strânge tare în brațe și îi aud suspinele. Cu glas scăzut recită rugăciunea noastră de suflet, iar eu mă alătur lui. 

În cameră dau năvală doi bărbați înarmați. Ne privesc pe amândoi cu dezgust și nu observ nicio urmă de umanitate în ochii lor. Am văzut în jurul meu cum totul se distruge. Atentate, gloanțe, bombe, morți, ură. Și mi-am dat seama de un lucru, acei oameni îl pierduseră pe Dumnezeu. Acum sunt sigură de asta, pot să o văd în ochii lor.

 Închid ochii și mă gândesc la casa noastră, în care obișnuiam să locuim înainte de toate acestea. Mă învârt prin camere, iar ochii mi se umezesc. Mă străbate un dor imens de casă, dar știu că toate astea sunt doar în imaginația mea, altcumva nu e posibil. Îmi văd prietenii pe stradă, alergând după o minge. Îi strig și încep să alerg spre ei. Copiii sunt zâmbăreți și curați, iar clădirile din jurul lor arată exact ca înainte. 

– Părinții mei unde sunt? strig uitându-mă în jur.

– Habibbi, acum nu trebuie să te mai temi.

IG Teodora: https://www.instagram.com/theflowerhope/

IG BAM: https://www.instagram.com/belleartmovement/

Share this post

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *


en_USEnglish